Știu că zilele astea era mult mai potrivit un articol despre Vladimir Vladimirovici Putin, dar despre luceafărul de la răsărit mai am la dispoziție cel puțin 6 ani să îmi pregătesc disertația, așa că nu mă grăbesc. În schimb am ales să scriu despre George (Topârceanu, nu Costanza) și despre fabulele lui simpatice, poate și pentru că astăzi se împlinesc 132 de ani de la nașterea sa.
Există în literatura noastră 3 oameni pe care eu îi apreciez foarte mult și care mi se par oarecum subestimați: Garabet Ibrăileanu – cezarul vrăjitor, George Topârceanu – geamgiul lui Baruch și Panait Istrati – nomadul statornic.
Georgică al nostru a scris, pe lângă Strofe alese, Balade vesele și triste, Scrisori fără adresă, Parodii originale sau Amintiri din luptele de la Turtucaia (da, omul a luptat în Primul Război Mondial), și niscaiva fabule simpatice și evident pilduitoare: pentru copii, pentru oameni mici și pentru oameni mari. Țin minte că aveam o cărțulie de format B6 cu niște coperți negre ca abanosul și tari tot ca abanosul, iar la sfârșitul cărții, după zeci de poezii mai mult sau mai puțin plictisitoare, erau și 10 fabule. Da, exact 10.
Nu voi încerca să le clasific după mesaj, titlu sau target, ci le voi reda mai jos pe 5 dintre ele, eventual asezonate cu câteva comentarii, sper eu inspirate.
Întrebare și răspuns
Rumegând cocenii de pe lângă jug,
S-a-ntrebat odată boul de la plug:
– Doamne, pe când alţii huzuresc mereu,
Pentru ce eu singur să muncesc din greu?…
La-ntrebarea asta, un prelung ecou
I-a răspuns din slavă:
– Pentru că eşti bou…
După cum spuneam și cu alte ocazii, invitat fiind de mari academicieni în cadrul unor dezbateri lipsite de orizont, atunci când căutăm cu disperare răspunsul la o întrebare și nu îl găsim, este cel mai probabil ca problema care ne macină și ne consumă energiile să fie prost enunțată sau prost abordată. În fabula de mai sus avem un exemplu de problemă clară și concisă. Întrebarea are nerv și toate sensurile cuvântului sens; are subiect, predicat, iar răspunsul-ecou, care nu întârzie să apară, este de-a dreptul revelator. Evident, ca un corolar, putem adăuga și laitmotivul implacabilității în cazul boului care nu reușește să își excedeze condiția socială din simplul motiv că mă-sa a fost vacă.
Boierul și argatul
Un boier, călare pe-o frumoasă iapă,
Trebuind să treacă într-un loc o apă
Peste-o punte-ngustă – şi fiind grăbit,
Şi-a chemat argatul şi i-a poruncit:
– Ia-mi în spate iapa
Şi mi-o trece apa!
– Nu pot, zise omul lăsând nasu-n jos.
– Hm! făcu boierul foarte mânios:
Leneşul la toate
Zice că nu poate…
Trecem repede de la vacă la iapă și ne lovim de o situație cu profunde implicații marxist-descartist-smithsoniene. Este, cum ar spune sindicatele, o suprasolicitare a patronatelor. Sluga boierului, în care deja se simte efervescența revoluției tomnatice ce va avea loc peste 100 de ani și a mineriadei ce va avea loc peste 200, îl enervează la culme pe angajator, când este clar că vinovatul principal este statul fanariot, care nu a fost în stare să facă o punte mai largă. Surse incredibile afirmă că Tudor Vladimirescu, la auzul acestei povestiri, ar fi șuierat cu flinta în văzduh: Aferim! Să-mi bag piciorul în infrastructura Eteriei.
Văduva și piticul
Zice că demult, odată,
Un pitic s-a însurat
Cu o văduvă bogată,
Ce fusese măritată
Cu un mare om de stat.
Şi-o fi dus ea, altădată, o viaţă mai tihnită,
Dar la urmă şi piticul a făcut-o fericită…
Cu muncă şi cu răbdare,
Poţi face cât unul mare.
Deja se observă fără putință de tăgadă că tot ce a scris George Topârceanu este viziune pură: de la mineriadele impotentului Theon Greyjoy la paloșul tripodului Tyrion Lannister, care le făcea pe femeile din Westeros să urle de plăcere, de ai fi spus să sunt sfâșiate de 2 dragoni în același timp. Daenerys, ai legătura. După cum vom vedea însă în sezonul următor, Theon ne va demonstra că mărimea nu contează. În același timp și în același sezon, pe Tyrion îl va pufni râsul, el făcând cât unul mare fără chef de muncă și fără răbdare. Despre fericirea văduvei bogate sau despre zestrea ei nu se mai știe nimic, de zici că a înghițit-o marea cea îngustă… cu accent pe îngustă.
Măgarul în grevă
Un măgar s-a pus în grevă, nu se ştie pentru ce…
Eşti folositor, vezi bine,
Dar să nu crezi că pe lume nu se poate fără tine.
O fabulă din care putem învăța un lucru extrem de important: deși aparent e(ști) folositor să fii măgar, e mult mai folositor să nu fii măgar. Așa că hai să nu fim măgari și să nu facem grevă, că ajungem în postura argatului de mai sus.
Microscopică
Când pleca odată la război un om,
I-a strigat o cioară dintr-un vârf de pom:
– Du-te la bătaie, pentru ţară mori,
Şi-ţi va da nevasta un copil din flori.
Omul,
Auzind acestea, n-a mai vrut să plece,
Deci a fost la urmă, fiindc-a dezertat,
Condamnat la moarte şi executat.
Morala:
Cine crede tot ce-i spui
Este vai de capul lui.
Probabil că așa ar fi trebuit să se numească a 3-a fabulă, cea cu văduva și piticul, dar autorul este mai subtil ca noi și nici nu se gândește la prostii așa de des ca mine. Evident, referința microscopică din titlu este făcută la mintea acelui om care pune botul la toate pseudo-știrile pe care le citește și le distribuie într-o frenezie neavând habar de ce face asta, crezând în niște oameni pe care nici măcar nu îi cunoaște și fiind gata să se ia la bătaie în numele unor idei pe care nu le înțelege.
”Morala: Cine crede tot ce-i spui/ Este vai de capul lui.”
Dacă atunci le citeam din postura de copil și mă distrau teribil, acum le citesc din postura de om mare și mă amuză subtil. Observați cu câtă noblețe am sărit peste faza de om mic, un salt pe care din păcate foarte puțini îl pot face.
Îl consider pe George Topârceanu a fi echinocțiul literaturii românești, orice ar însemna asta. Solstițiul este, de bună seamă, Garabet Ibrăileanu.
