În această seară misterioasă de iarnă (sau pentru cei din emisfera sudică dimineață misterioasă de vară) care îmbie omul petrecăreț să petreacă, omul glumeț să glumească, omul limbut să limbuțească și omul cugetător să cugete, am stat eu așa cu barba-n palmă, palma-n cot și cotu-n genunchi și m-am hotărât (pe mine mă m-) nu doar să vă scriu o poveste, ci să v-o și citesc. Hu-ha.
Ce părere aveți de această idee năstrușnică a mea? Vă zic eu; nu aveți nicio părere, că le-ați uns toate cu miere, ca să o parafrazez pe Ada Milea.
Și totuși, pentru că poveștile ne inspiră, ne învolburează, ne ”revergorează”, ne povățuiesc și ne dau idei pe care ar fi bine să le punem uneori… sau să nu le punem deloc în practică în viața reală, astăzi vă propun o mică fabulă; atât de mică încât vă prezint doar titlul din ea: Câinele, cocoșul și vulpea, – urmând ca voi să o căutați și să o citiți, dacă sunteți cu adevărat interesați, evident.
Autorul acestei fabule în care morala e că dacă încerci să-i tragi pe unii pe sfoară să nu te miri atunci când și alții au pregătită sfoara pentru tine, este un personaj extrem de simpatic și interesant, pe numele lui de sclav: Esop.
Da, nenea Esop, înainte de-a i se duce buhul de mare moralist și fabulist, a fost un simplu sclav, că așa funcționau democrațiile și republicile în antichitate. Republica Romană și polisurile grecești, etaloanele europene de cultură și civilizație, entități statale care se respectau și care, nu-i așa, încurajau drepturile și libertățile omului (suuure), erau de fapt niște societăți sclavagiste; dar nu asta e important acum și nu pe chestia asta vreau să marșez, așa că să ne întoarcem la autorul fabulei.
Într-o zi, stăpânul său, care se intitula Xantos, l-a trimis pe Esop la piață să îi procure cea mai delicioasă delicatesă. Ăsta s-a dus și cum nu prea avea aptitudini de master chef i-a adus stăpânului niște limbi, pe care după aia le-a preparat și el cum a putut; mai în sos, mai în sânge, mai pe grătar, mai cu mărar.
La strâmbatul din nas al stăpânului, Esop al nostru i-a explicat cum e cu limba și de ce e atât de bună: că este legătura indisolubilă și nemijlocită cu tot ceea ce ne înconjoară, că este cifrul exact al tuturor științelor, este organul cu care mărturisim adevărul, ne manifestăm rațiunea, dar și organul cu care ne trădăm voluptatea și ne manifestăm patosul pasiunii. Cu ajutorul limbii le facem aproape pe toate: dăm ordine juste sclavilor, îi învățăm lucruri bune pe urmași, construim idei, ne lăudăm stăpânii, ne preaslăvim zeii și tot ea, limba, reprezintă cheia cu care noi, muritorii, deschidem porțile Olimpului, unde Zeus ne trăznește de nu ne vedem.
Gâdilat cum se cuvine la orgoliu și atins puțin la sentiment, dar totuși dorind să își pună iscusitul sclav în încurcătură, Xantos îl trimite a 2-a zi iar la piață să cumpere cea mai abominabilă chestie comestibilă cu putință.
Probabil că vânzătorul de ieri i-a făcut un discount bunicel, așa că Esop a venit acasă și i-a trântit pe masă patronului tot limbi.
La privirea șocată a stăpânului, Esop, care probabil avea deja pregătit și epitaful, își face curaj, trage aer în piept și spune că limba este sursa tuturor războaielor, este mama proceselor, tatăl gâlcevei, sora calomniei și în general, este organul tuturor greșelilor.
– Cu ajutorul ei bârfim, lingușim, pângărim, întărâtăm și distrugem, lucruri extrem de nenobile pentru un caracter nobil ca al dumneavoastră, stăpâne.
Legenda spune că după întâmplarea asta Xantos l-a eliberat pe Esop, iar acesta și-a continuat cariera fabuloasă de fabulist. Limbile lui înseamnă, așa cum vedem și în politica românească din zilele noastre capacitatea, de cele mai multe ori mârșavă, de a prezenta același lucru sub 2 aspecte: bine când îți convine și te avantajează pe tine și rău în caz contrar. Frumos-urât, alb-negru, laudă-critică, Moise-Avram.
Fabula asta am descoperit-o în Mic(ul) dicţionar de cultură generală scris de Beatrice Kiseleff și apărut la Editura Elis, Bucureşti, 2006.
P.S. Ideea din primul paragraf cu cititul a picat deocamdată.