Inima îmi spărgea pieptul, plămânii rămâneau fără aer.
Inima îmi spărgea pieptul, sângele îmi inunda tot corpul.
Inima îmi spărgea pieptul, ochii mi se roteau haotic.
Inima îmi spărgea pieptul, picioarele îmi îngenunchiau.
Şi ţinta era atât de aproape. La exact 50 de metri.
Ce folos ? O vedeam, dar în ceaţă. Nu puteam să mă mişc spre ea, nu puteam să respir, nu puteam să gândesc. Deşi sângele pulsa în mine şi mă simţeam mai viu ca niciodată, nu reuşeam să-mi coordonez resursele – inexistente. Şi toţi în jurul meu urlau: respiră, mişcă-te, priveşte, concentrează-te …
Aproape în fiecare seară ocolesc în pas alergător un cvartal de case din cartierul în care locuiesc. Le ocolesc de mai multe ori, pentru a-mi desăvârşi condiţia fizică, în acelaşi timp săvârşindu-mi condiţia spirituală.
Încep într-un ritm susţinut, pentru a-l putea reduce în timp. Prima latură a dreptunghiului e într-o uşoară pantă, plutesc; urmează o zonă de plat, încă sunt deasupra umbrei mele; începe rampa şi deja îmi amintesc un lucru … am 2 picioare … care înca mă ascultă; se termină dreptunghiul … îmi aduc aminte că am şi plămâni … şi prieteni fumători. Se termină dreptunghiul. Se termină amintirile. Începe alt dreptunghi. Nu mai văd nici o amintire, văd doar o ceaţă deasă prin care mă zbat să răzbat. Şi alerg … şi zâmbesc … şi mă pierd în ceaţă. Şi revin în faţa liniei de start/sosire cu un prieten bun alături.
Este uimitor cât de mulţi “prieteni” îţi poţi face când eşti învăluit în ceaţă. Este uimitor câte idealuri eronat atribuite şi reprezentate de aceşti prieteni “buni” cu care te trezeşti alături te motivează. De ce ? Pentru că şi ceilalţi, cei pe care îi crezi prieteni, sunt înceţoşaţi, se ascund, mint, fug, gâfâie, transpiră … dar din alte motive şi pentru alte scopuri, alte idealuri, limitate, josnice şi calice. Şi când ieşi din ceaţă cu acel “prieten” lângă tine, ţi-ai dori să fi văzut mai bine.
Nu voi putea vedea mai bine în ceaţă, dar cu siguranţă voi putea să-mi aleg drumul care să o ocolească.
Aşadar, 2 dreptunghiuri tăiate pe laturi, după care … poate un ceai fierbinte, poate un duş rece, poate o rătăcire, poate o regăsire. Până când, între o lămâiţă şi o roză, pe latura brânduşei, cam pe unde îmi aduceam aminte că am şi plămâni, înflori o librărie. În primele mele alergări prin dreptul coperţilor misterioase, nu am remarcat acea aură … Nici în următoarele.
Până într-o zi, când am intrat, respirând sacadat, în acel spaţiu fără timp. Încercam
să găsesc o justificare pentru care mă aflam acolo. Şi am descoperit-o. Pe ea (despre care voi scrie după ce îşi va da jos masca).
Iar din acel moment, oricât de greu mi-a fost şi oricât de greu îmi va fi, am făcut şi voi face un popas pentru a-mi atinge ţinta. Şi ea mă va ajuta, sau dimpotrivă. Alţii vor fi mai rapizi ca mine, vor fi mai bine plasaţi. Iar eu voi încerca să-mi coordonez şi să-mi dozez resursele strategic. În aşa fel încât să mai pot ocoli încă o dată acel cvartal de case. Şi încă o dată.
Imaginează-ţi că schiezi cu viteză maximă. Cu viteză maximă şi cu o puşcă în spate. Adaugi această povestire cu toată stângăcia ei, cu toată profunzimea ei. Atunci când eşti la limita fizică, trebuie să ajungi la apogeul concentrării, pentru a atinge cele 5 ţinte aflate la o distanţă de 50 de metri. Şi când crezi că s-a terminat, trebuie să depăşeşti acea limită, fizică şi mentală.
Sunt câteva idei bune pe care le-am atins, dar e cam gâfâită scrierea. Ca şi mine, dealtfel.
Promit să le aprofundez şi să le dezvolt. După ce inima n-o să-mi mai spargă pieptul.
Nu este vorba doar de biatlon.
Este vorba despre O ţintă.