Trecut-au anii … peste Ceahlău

În fiecare luni e zi de antrenament pentru echipa Caprice, antrenament fizic, intelectual și, evident, tehnico-tactic. Jucăm și o partidă cu un ”sparring partner” în care exersăm scheme de joc, pase, demarcări, centrări, combinații, șuturi, așezări în teren etc. Sună cât de cât profesionist, nu ? 😉

Adevărul e că de cele mai multe ori e doar un joc haotic de fotbal în care cel puțin una din echipe e formată din fotbaliști care dau senzația că nu au jucat niciodată împreună. Uneori mai avem și invitați la antrenament (sau la berea de după): un fost arbitru de marcă, un antrenor sau un fost mare jucător. Pentru a-și aduce aminte de vremurile de mult apuse și pentru a face puțină mișare, unii mai și joacă sporadic în echipa noastră.

Un exemplu elocvent de fost mare jucător (de fapt portar :D) este cel al lui Dorin Arcanu, care ne onorează din când în când cu prezența. E un tip care, după ce s-a lăsat de fotbal, a pregătit multe trupe de copii și juniori sub patronajul Federației Române de Fotbal și știe multe despre acest sport, astfel că reușesc să am discuții foarte interesante cu el, legate de educația juniorilor, de alimentația acestora, de mentalitatea de 2 lei care se încurajează, de modul de selecție și promovare, de faptul că antrenorii nu cunosc legi elementare ce țin de anatomia omului, de tipurile de antrenament etc.

Chiar acum 2 săptămâni vorbeam despre diferența între condiția fizică și forma fizică. Tocmai luasem bătaie de la adversarii noștri și el era ocupat să îi explice apărătorului de ce a trebuit să strângă și să vină mai aproape de el. Argumentul lui era legat de spațiul dintre linii. În același timp, apărătorul îi spunea că, venind așa de mult în spate, îl scoate pe el din joc. Mă rog, pe lângă diferendul nerezolvat legat de părerea fiecăruia, asupra unui lucru au ajuns la un numitor comun: nu mai putea să alerge așa de mult și încerca să compenseze prin plasament și anticipație.

Dorin se uită la mine și îmi spuse mai mult într-o doară: ”Bă, nu mai pot nici eu să alerg. Ce să-i faci ? Trecut-au anii …” Eu, mai mult din reflex, și nu ca să mă dau mare :D, continui: ”ca norii lungi pe șesuri / și niciodată n-or să vie iară / căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară / povești și doine, ghicitori, eresuri.”

Dorin făcu ochii mari și îmi spuse să nu îl mai înjur.

Eu, plin de efervescență creatoare: <<Cum, nu știi și tu niște versuri din astea, măcar de umplutură, de genul: ”Vedeam Ceahlăul la apus / departe-n zări albastre dus / un uriaș cu fruntea-n soare / de strajă țării noastre pus.”>>

La care el, foarte natural, mă întreabă: <<Pe ce loc e Ceahlăul ?>>

…

Râsete prelungi din partea noastră, a celor din vestiar. =)))