Spuneam într-un articol anterior că ”O națiune este definită (și asta se pare că nu vom înțelege niciodată) de un limbaj de bază comun. Cu cât folosim mai mulți acest limbaj de bază, cu atât nivelul de coeziune crește și națiunea devine mai puternică. Rețineți, limbaj de bază, nu limbaj evoluat sau elitist.”
Limbajul de bază este definit prin 2 concepte majore: limba și legea.
Pentru primul concept, celui căruia trebuie să îi recunoaștem meritele în cea mai mare măsură este Mihai Eminescu. Nu, nu poetul nepereche sau național și nu luceafărul poeziei românești, doar Mihai Eminescu; fără patetisme, fără mândrie și fără idolatrie. Cu aplecare gazetărească, cu studiu istoric și etimologic serios, cu vocabular complex și alfabet latin, cu rime când abisale, când colosale, putem observa schimbarea evidentă, majoră și abruptă a limbii române într-un timp destul de scurt. În această chestiune, amprenta lui Mihai Eminescu a fost una vizibilă și decisivă.
Înainte de el, o propoziție în limba română suna cam așa: ”Dzi de’a cu dzi, tsarii dela izgorat bîzgoiau jidov pasti Piretu.”
După el, aceeași propoziție suna cam așa: ”Zi de zi, țarii din răsărit priveau cu poftă peste Prut.”
În rest, sunt câteva mici nuanțe cu care nu sunt de acord în poeziile sale, dar le voi pune pe seama lui Perpessicius.
De exemplu, în varianta oficială strofa a 3-a a Glossei se termină astfel: ”Ce din moartea ei se naște / Și o clipă ține poate; / Pentru cine o cunoaște / Toate-s vechi și nouă toate.”
Mie îmi place mai mult varianta din manuscris: ”Toate mor spre a se naște / Și se nasc spre a străbate / Cercul ce nu-l pot cunoaște / Toate-s vechi și nouă toate.”
Asta nu ar fi nimic, însă pe lângă aceste nuanțe sunt prea multe slăbiciuni și contradicții ale vieții lui pe care nu mai vreau să le înțeleg.
La 31 de ani scria relativ decent: ”Doamnă, crede-mă odată că ceea ce Dta presupui că e amor din partea Dtale nu e decât îndărătnicie. Dacă această îndărătnicie s-ar putea înlătura prin declararea că ești frumoasă, inteligentă, demnă de-a fi iubită de alți oameni superiori nimicniciei mele, ți-aș face-o bucuros. Fii bună și nu te crede disprețuită de mine. Dar sentimentul meu nu mai poate fi de acum înainte decât stimă și amiciție, nicicând acela care a fost atât de adânc turburat, fie de împrejurări, fie de noi înșine.”
La 32 de ani scria absolut de neînțeles, umilitor și degradant: ”Te-aș acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de față; aș face-o în gând, dacă n-aș fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ți vorbesc de loc de amor – dar tu nu știi că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Și acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăște și când ești de față, și când nu ești. Veronicuța mea… dac-ai cunoaște această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai ști cu câtă amărăciune, cu câtă neagră și urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ți scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aș săruta, te-aș desmierda, dar te-aș ucide totodată.”
Dar când să îmi dau mai abitir cu presupusul și cu judecata, îmi aduc aminte tot de versurile lui Eminescu din Scrisoarea I:
”Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege…
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale –
Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”
